Scoase și în titluri, temele celor două antologii de poezie de Virgil și Daniela Botnaru, „Pașii mamelor noastre” și „Pașii taților noștri” sunt ca niște steaguri sub care mărșăluiesc toți poeții selectați. Antologatorii au demonstrat cu prisosință un lucru, că aceste teme au trecut de la o generație la alta ca o lumânare aprinsă care nu s-a stins nici azi. Poeții din antologie și-au transmis lumânarea de la unul la altul, având grijă ca flacăra ei să sporească. Sunt foarte multe diferențe între poeții din cele două antologie: aceștia fac parte din curente literare foarte diverse, văd și înțeleg literatura într-un mod diferit, dar există și ceva care-i unește: cele două teme.
Citind antologiile, am văzut că un poet ca Grigore Vieru, bunoară, cântărețul mamei, nu a apărut pe loc gol. Dacă nu ar fi fost uriașa tradiție din spate, poate că nu ar fi putut apărea nici poezia sa. Or, poezia sa vine din poezia înaintașilor săi.
Sintagme și imaigini comune călătoresc dintr-o poezie în alta, de la un poet la altul, și asta ne arată faptul că roata nu poate fi inventată. Mama și tatăl sunt mitizați atât de poeții șaizeciști, de exemplu, cât și de nouăzeciști sau douămiiști.
În antologie, poețiii foarte mari stau alături de poeți pur și simplu buni sau de poeți minori și aici am avut și unele surprize, ca să descopăr că unele dintre cele mai frumoase poezii din antologie să nu le aparțină neapărat poeților mari, ci unor poeți mai puțin faimoși. De departe, poezia „Târziu” al lui Eugen Jebeleanu este cu mult mai bună ca poeziile lui Sorescu sau Stănescu din antologie, cu toate că primul e mai puțin cunoscut ca cei din urmă. Așa că poezia primează și nu poeții.
Sunt niște antologii foarte bine făcute, care sper să resuscite interesul și dragostea pentru poezie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu