Pe lângă nostalgie, duioșie, melancolie, tandrețe, poezie,
există în romanul „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă și foarte mult umor,
sub toate manifestările lui. Scriitorul
trece pe tot parcursul operei sale, așa cum ar trece un pod, de la umor la
nostalgie și invers. Cele două atitudini umane în fața existenței se întâlnesc
în romanul său și merg braț la braț.
Dar azi o să vorbim mai mult despre umor decât despre
nostalgie.
Autorul- narator, cel care ne povestește aventurile copilului
Nică sau al adolescentului Ion o face, deseori, cu umor. Ba chiar și multe
dintre comentariile sale despre destinul acestui personaj sunt îmbibate de
umor. Până și despre chestiunile grave sau serioase el preferă să povestească
râzând, după cum se va vedea și din acest fragment:
„În sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru nimic toată. Ia, am
fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din
Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la
treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în
anul acesta , ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată nu am fost. ”
În acest pasaj vom vedea cum de la nostalgie autorul trece
iute la umor, persiflându-se fără milă. Ironic este autorul-narator și cu
școala din Fălticeni, unde învață Ion, numind-o FABRICĂ DE POPI. Iar și mai
ironic este câteva rânduri mai jos, atunci când va spune că: „Și apoi carte se
învață acolo nu glumă!”, sugerând, de fapt, contrariul, că la școala aia nu se prea face carte.
Umor au mai toate personajele din „Amintiri din copilărie”.
Când părintele Ioan îi va pune biciului cu care vor fi pedepsiți copiii leneși
numele Sfântului Niculae, după hramul Bisericii din Humulești, unde slujește,
el va da dovadă de umor, pentru că unui bici îi va pune numele unui sfânt, și a
ce sfânt, sfântul protector al satului.
Scrisoarea lui Gâtlan către Oșlobanu este și ea o dovadă de
persiflare. Dar în această misivă nu doar pe el se ironizează, ci și pe
tovarășii lui sau pe cel căruia îi trimite răvașul:
„Iubite Oșlobene,
Mă închin cu sănătate de la golătate, despoieții din urmă.
De n-aveți ce mânca acolo, poftim la noi să postim cu toții.
Al tău voitor de bine,
Zaharia
Mare căpitan de poște”.
Cel care a scris această scrisoare nu e nimeni altcineva
decât Zaharia care l-a alungat pe Oșlobanu de la gazda unde trăiau împreună,
făcându-i poște. Iar titulatura pe care și-o acordă la urmă este și ea ironică,
fiindcă nu se referă la poșta pe care o știm cu toții, ci la bucățile alea de
hârtie aprinse pe care i le-a pus lui Oșlobanu la tălpi când acesta dormea,
ajutându-l în acest fel să părăsească gazda unde locuiau împreună.
În scena în care Trăsnea învață noțiuni elementare de
gramatică în mijlocul unui câmp- unde s-a găsit și el să învețe gramatica?-
scriitorul râde nu doar de Trăsnea care nu reușește să memorizeze niște
definiții foarte simple, dar și cărțile de gramatică, pentru faptul că acestea
sunt scrise într-un limbaj foarte încâlcit. Autorul merge și mai departe cu
ironia atunci când ne va povesti prin gura lui Ion că, din cauza lor, și-a
pierdut viața un flăcău înalt la stat și lat în spete. Gramatica i-a luat viața
acestui flăcău voinic, căruia toată lumea îi spune Davidică, de parcă ar fi un
copilaș.
Umorul lui Creangă se poate vedea și savura și în acest
fragment:
„Într-o dimineață, n-are ce lucra părintele Duhu?! Îl ia pe
Teofan, alt călugăr de la spital și se duc împreună la biserica Sfântului Lazăr
de sub dealul cetății. Și cum intră în biserică, încep a căuta pricină
părintelui Olșobanu, care slujea, că nu se ține de tipic.
-Tipic, boaită fățarnice? Ia să vă dau eu tipic, zise
părintele Oșlobanu, lăsând sfintele încolo. Ne-ați luat cu șmichirie pe marele
mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, și ne-ați dat, în locul acestui sfânt
vestit, pe Lazăr, un jidov trențăros, care tot moare și iar învie, și învie și
iar moare, de numai știe nime de numele lui. Acesta-i hram? Și după ce ne-ați
calicit, luându-ne moșia și închizându-ne biserica cu zid, închideți acum în
ciudă și poarta spitalului, ba până și clopotele ni le-ați oprit de tras cânerii de doftori,
tot din pricina voastră, de ni s-au împrăștiat poporănii, nici chioară de babă
nu mai dă pe la biserică!!! Și încă una de șaizeci și mai bine de ani, de când
slujesc preuția, voi aveți să mă învățați tipicul, pui de năpârcă ce sunteți?
Ia stați oleacă să vă scot eu gărgăunii din cap!.. Și zvârr! Cu pravila cea
mare după călugări. Apoi, umflând un sfeșnic zdravăn de alamă, după dânșii să-i
afurisească… Și, na, părintele Duhu și Teofan și-au pierdut papucii, fugind mai
mult pe brânci decât în picioare…”
Cum am putea descrie umorul din acest pasaj?
1)Întâi de toate, faptul că părintele Oșlobanu vorbește
despre un sfânt ca și cum acesta ar fi ultimul om din sat, ca și cum ar vorbi
despre un bețiv sau despre o rudă săracă și neisprăvită, de care toate
celelalte neamuri mai înstărite se jenează și nu ca despre un sfânt, și încă ce
sfânt!
2) Părintele Oșlobanu nu se poartă ca un preot- știm cu
toții că preoții erau și sunt cei mai luminați oameni din sat- ci ca un
cârciumar scos din sărite. Aruncă în ei cu cartea sfântă și-i urmărește cu
sfeșnicul în mână de parcă ar fi un negustor călcat de hoți. Nici preotul și nici călugării nu se poartă
ca niște fețe bisericești, ci ca niște hoți de drumul mare.
Umorul apare din această contradicție: statul lor – sunt
preoți și călugări- și felul cum se comportă. Există o contradicție între ceea
ce sunt ei și faptele lor. Asta ne provoacă râsul.
Umorul mai este provocat și de anumite situații încurcate.
Te aștepți la una și se întâmplă alta. Nică Oșlobanu zice că-l doare capul și
scapă din sân urs de măligă. Ion Mogorogea zice că n-o să le dea și colegilor săi de gazdă să
mănânce din porcii aduși de tatăl său de la țară și până la urmă nu se va
înfrupta nici el din ei.
Hohote de râs îți mai stârnesc și numele unor personaje:
Popa Duhu, Trăsnea și alții.
Găsiți și alte exemple de umor în „Amintiri din copilărie”
și trimiteți-mi-le pe emailul meu- crudu.dumitru@gmail.com
sau pe FB.
Comentarii
Trimiteți un comentariu