Semnificații în poemul „Noaptea de decemvrie”

Poemul „Noaptea de decemvrie” al lui Alexandru  Macedonski, consideră istoricii literari, ar fi o sinteză între romantism și simbolism.  Istoricul literar Dan Mănucă îl rezumă foarte bine: „Schema este simplă şi totodată comună. Într-o încăpere tipic romantică, de felul aceleia, boeme, atribuite şi „sărmanului Dionis” al lui Eminescu, un poet cade în reverie, fascinat de fantasmele închipuite de flăcările focului din vatră („Arhanghel de aur”), şi se imaginează a fi emir. Atotputernic într-un Bagdad luxuriant, el aspiră să ajungă la Meka, dar moare în arşiţa deşertului, fermecat mereu de nălucirile iscate de jocul luminilor. ” Poetul va apărea la începutul poemului și la sfârșitul lui. La început, va apărea într-un decor simbolist, într-o cameră albă și moartă, el însuși fiind mort. Ziceam însă de simbolism. Firește că epitetul mort este simbolist și nu realist, așa cum vom vedea câteva strofe mai jos, mort fiind un simbol al poetului ratat, secătuit de sărăcie, în pană de inspirație, care nu are despre ce să scrie, mort ca și creator, adică. El va renaște atunci când va avea despre ce să scrie și va inventa un personaj, EMIRUL. Emirul fiind alter ego-ul poetului. Povestea emirului fiind poveste poetului, iar de acest lucru ne dăm seama mai ales la final, atunci când aflăm că „ luna cea rece, s-acea dusmanie De lupi care urla, — s-acea saracie Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta” Sunt toate  „pustia din calea cea dreapta” Iar „acea izolare, s-acea dezolare” a poetului sunt „Meka cereasca, sunt Meka cea mare...” Poetul se dedublează aici în emir și își istorisește propria ratare și nefericire prin intermediul acestui personaj.. Totuși, povestea emirului o putem citi și independent de cea a poetului. Citez mai departe din Dan Mănucă: ”Emirul macedonskian se înfăţişează ca un erou tragic, deoarece nu doreşte să fie propriul lui sclav. El caută ceva care se află dincolo de el şi care îi orientează destinul. Ne aflăm în faţa unui personaj de tip romantic, invincibil şi care nu greşeşte sau, cel puţin, nu are conştiinţa că greşeşte. Se deosebeşte astfel de Luceafărul eminescian, care nu ezită să cadă, din proprie voinţă, în greşeală. Hyperion nu îşi supraapreciază nici forţele şi nici libertatea proprii în confruntarea cu destinul, în vreme ce emirul are o conştiinţă puternică a lor. De aceea el nu cunoaşte limite, nu se simte supus nimănui decât tentaţiei lăuntrice şi trăieşte din această supunere. Nu cade niciodată în păcat, pentru că, spre deosebire de Hyperion, nici nu îl cunoaşte. Este motivul pentru care Macedonski îşi însoţeşte personajul cu imagini ale luxurianţei, ale fastului, pentru a sublinia plenitudinea trăirilor. Deşi are premoniţia celor ce se vor întâmpla, emirul nu pregetă să trăiască din plin toate etapele căutărilor, fie că sunt dominate de abundenţă, fie că sunt stăpânite de privaţiuni. Pentru el, ca şi pentru Hyperion, importantă este căutarea însăşi.” Să-l ascultăm din nou pe Dan Mănucă: „Un rol esenţial în construcţia poemului macedonskian îl au raporturile cu divinitatea. Emirul năzuieşte, precum orice musulman, să ajungă la Meka, patria lui Mahomet şi, totodată, loc sfânt, de pelerinaj. În al doilea rând, despre emir se afirmă că este animat de „credinţa-voinţa”. Plecând de la aceste date, se poate admite că încărcătura mistică a poemului macedonskian este mai puternică decât aceea a poemului eminescian. Dar, spre deosebire de Hyperion, emirul nu este conştient de faptul că o vină există totuşi în el însuşi şi că drumeţul care merge pe căi ocolitoare este chiar o parte a lui. Emirul şi drumeţul sunt simboluri care se completează, se întregesc reciproc, în cuprinsul arhetipului moarte şi renaştere. În acest punct, poemul macedonskian se întâlneşte cu sugestiile din legenda medievală a doctorului Faust, în care Faust – exponentul binelui, prin năzuinţă neîncetată – şi Mefistofeles – exponentul răului, prin tentaţiune malefică – sunt cumnaţi.” Ce e romantism și ce e simbolism în poemul lui Macedonski? Totul. Totul e în același timp romantic și simbolist: Personajele sunt simultan și romantice (poetul, emirul, drumețul), prin faptul că sunt niște personaje excepționale, dar și simboliste, prin faptul că nu se reprezintă doar pe sine, dar și niște idei mai generale (poetul e un geniu, care trăiește doar prin lumea pe care o creează, emirul este năzuința spre un ideal inaccesibil, pentru care contează mai mult căutarea idealului, decât găsirea acestuia, drumețul este simbolul omului obișnuit și conformist); MECA este și un simbol (simbolismul înalță fiecare lucru spre simbol) al năzuinței de-a te depăși pe tine și a accede la spațiul divin, ceresc, transcendent, la Dumnezeu, atunci când nu te mai mulțumește bogăția pământească, dar poate fi văzut și ca o evadare spre altceva și atunci este un motiv romantic. Oricum ar fi, ne spune Dan Mănucă, Noaptea de decemvrie reprezintă „un protest faţă de prozaismul societăţii. ”  În centrul poemului se află o opoziție- care e de factură romantică – între emir și drumeț, ambii s-au pornit spre Meca, ambii vor să ajungă la Meca. Emirul este stăpânul Bagdadului și e cel mai puternic și mai bogat om din regiune, este tânăr, frumos,impozant, arată ca un zeu, toată lumea e la picioarele lui, este măreț și putred de bogat, toți i se supun, și domnește peste toți, pe când drumețul e ca vai de el, zdrențăros, bolnăvicios, sărman, hidos. Dar ceea ce-i unește este că ambii vor să ajungă la Meca. Emirul fiind temerar, curajos, puternic alege să meargă pe drumul cel mai periculos, prin pustiu, spre Meca. Pe unde nimeni nu ar cuteza. Pe când drumețul alege un drum cotit, departe de deșert, mai lung, dar mai puțin periculos. Un drum pe care merg toți. Asta alege drumețul, spre deosebire de emir care alege un drum pe care nu merge nimeni, fiindcă e foarte periculos. Emirul o ia pe de-a dreptul, prin pustiu, iar drumețul acela hidos pe un drum ocolit, dar sigur. Dintre ei doi cel care va intra în Meca va fi tocmai drumețul acela sărman și nenorocit, iar cine nu va reuși să calce în Meca va fi atotputernicul emir. Meca îi va rămâne inaccesibilă. Va muri și tot nu va intra în ea, spre deosebire de acel biet drumeț. Pentru emir, Meca va rămâne mereu un ideal de neatins, pe când drumețul acela sărman odată intrat în Meca nu va mai avea spre ce tinde. Emirul va avea, să ajungă la Meca. Dar va muri. Opoziția dintre emir- cel mai puternic om de pe pământ și un biet cerșetor- este o opoziție între omul superior care mereu va avea un ideal de urmat și omul obișnuit care va rămâne foarte repede fără un ideal. Prima întrebare la care mă invită să reflectez poemul e pe ce drum e preferabil să mergem spre ideal, pe unul pe care merg toți sau  pe unul pe care nu a mai călcat nimeni până atunci. Pe unul pe care a mers emirul sau pe unul pe care a mers cerșetorul. Pe un drum traversat de un om superior sau pe un drum urmat de un om obișnuit. Pe unul sinuos, cotit, imprevizibil, lung, pe care nu a mai fost nimeni sau pe unul drept, direct, plan, pe care merg toti? Apoi îmi revin în minte diferențele dintre descrierea Bagdadului și Mecăi și mă gândesc că nimic nu e întâmplător. Iată cum e descris Bagdadul: „Movile înalte de-argint şi de aur / Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori. / Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite – / În grajduri, cai repezi cu foc în copite. // Bagdadul! Cer galben şi roz ce palpită, / Raiu de-aripi de vise şi raiu de grădini, / Argint de izvoare şi zare-aurită – / Bagdadul, poiana de roze şi crini – / Djamii – minarete – şi cer ce palpită: // Şi el e emirul şi toate le are”. Și iată cum e descrisă Meca: „Ca gândul aleargă spre alba nălucă, / Spre poamele de-aur din visu-i ceresc... / Cămila, cât poate, grăbeşte să-l ducă... / Dar visu-i nu este un vis omenesc – / Şi poamele de-aur lucesc – strălucesc – // Iar alba cetate rămâne nălucă. // Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte / Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint”. Prin ce seamănă și prin ce se deosebesc cele două descrieri, dar și Meca de Bagdad? Iată o întrebare la care mai vreau să reflectez. O altă întrebare pe care vreau să mi-o pun e care sunt asemănările și deosebirile între poemul LUCEAFĂRUL și NOAPTE DE DECEMBRIE, în afară de aceea că în ultimul nu apare nicio femeie și că ambele sunt niște capodopere ale literaturii române? Un simbol central al poemului e focul, după cum observă și Dan Mănucă: „Pustie şi albă e camera moartă... / Şi focul sub vatră se stinge scrumit”; „Dar scrumul din vatră deodată clipeşte... / Pe ziduri aleargă albastre năluci... / O flacără vie pe coş izbucneşte, / Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte... / – Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci? // Şi flacăra spune: – Aduc inspirarea... / Ascultă şi cântă şi tânăr refii... / În slava-nvierii îneacă oftarea... / Avut şi puternic emir voi să fii. / Şi flacăra spune: – Aduc inspirarea. / Şi-n alba odaie aleargă vibrarea”. Dan Mănucă crede că e un simbol al purificării, dar eu cred că e un simbol al inițierii. P.S. Si mai exista un sens inclus in alegoria din acest poem, unul religios: cel care e puternic aici pe pamant nu inseamna ca va fi puternic si in cer, iar cerurile s-ar putea sa nu I se deschida lui, ci celui care in lumea de aici e umil si sarman.