Romanul „Imperiul fără de sfârșit” al scriitorului coreean Yi In-hwa, apărut la editura Humanitas anul trecut, înainte de pandemie, l-am citit dintr-o răsuflare. E pur și simplu un roman fascinant, la fel ca și celelalte romane sau cărți de proză coreene, traduse în românește. Se vorbește și despre holeră. Acțiunea se desfășoară între două pandemii de holeră, una care tocmai a avut loc și alta care izbucnește. De aceea, prima întrebare pe care o pun autopsierii din roman e dacă cel care a murit nu a fost cumva ciumat. Când află că nu, bucuria lor e fără margini. Holera ucide undeva în fundal. Romanul e însă despre luptele de putere de la curtea celui mai luminat monarh coreean. Dar și despre importanța de neimaginat pe care a avut-o cândva poezia. Înalții dregători comunicau prin intermediul poeziei. Nimeni nu se exprima direct, ci aluziv și doar prin poezii, proprii sau învățate. Iar cel cu care comunicai trebuia să-ți răspundă tot printr-o poezie. Dacă știai poezii sau nu puteai s