Treceți la conținutul principal

O distopie ironică

 Romanul lui Nicolae Spataru „Măștile lui Brejnev” începe ca un roman realist și se termină ca o distopie. Începe cu zilele alea de după moartea lui Brejnev când toată Uniunea Sovietică fusese paralizată de teama că va izbucni un război nuclear. Frica se răspândise chiar și în comuna Sinihău, unde își trăiesc viața personajele romanul lui Nicolae Spătaru. Spaima devine cu atât mai mare cu cât măștile antigaz nu ajung la toți locuitorii din sat. Sunt prea puține. Sunt comandate noi măști antigaz, iar când acestea sunt aduse romanul devine unul parodic. O parodie a vieții din URSS, a comunismului, a totalitarismului sovietic. Conducătorul sovietului sătesc este un fel de Leonid Ilici Brejnev la scară mică. Un fel de Brejnev din Sinihău. Un președinte de paie, adevăratul conducător al sovietului sătesc și al satului fiind secretarul Marcu Filipescu. Un conducător din umbră, care va trece în tabăra măștilor, iar când asta se va întâmpla romanul va deveni unul distopic. Distopic, distopic, dar trăsătura sa dominantă va fi comicul. Așa că am putea spune că romanul lui Nicolae Spătaru este o distopie ironică. Dar și intertextuală. Cu trimiteri la prozatorul

Iulian Ciocan

și la romanul său „Înainte să moară Brejnev”, la un film de

Igor Cobileanski

și la romancierul Vladimir Beșleagă care devine prototipul unui personaj. Sau la propriile sale proze. Distopia ironică a lui

Nicolae Spătaru

stă în picioare. M-am prăpădit de râs pe tot parcursul lecturii. Sectoristul care visează să devină scriitor e o metaforă a scriitorului însuși, care încearcă să-și controleze propria narațiune. Distopia lui Spătaru este spumoasă și credibilă. O lume stăpânită de frică și panică naște...măști antigaz, care vor conduce lumea din umbră. Cred că e cea mai bună carte de proză a lui

Nicolae Spătaru

și, cu siguranță, și una dintre cele mai bune cărți de proză ale acestui an. Felicitări, Cosmin Perța și

Diana Iepure

, că ați publicat-o!!!

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Semnificații în poemul „Noaptea de decemvrie”

Poemul „Noaptea de decemvrie” al lui Alexandru   Macedonski, consideră istoricii literari, ar fi o sinteză între romantism și simbolism.   Istoricul literar Dan Mănucă îl rezumă foarte bine: „Schema este simplă şi totodată comună. Într-o încăpere tipic romantică, de felul aceleia, boeme, atribuite şi „sărmanului Dionis” al lui Eminescu, un poet cade în reverie, fascinat de fantasmele închipuite de flăcările focului din vatră („Arhanghel de aur”), şi se imaginează a fi emir. Atotputernic într-un Bagdad luxuriant, el aspiră să ajungă la Meka, dar moare în arşiţa deşertului, fermecat mereu de nălucirile iscate de jocul luminilor. ” Poetul va apărea la începutul poemului și la sfârșitul lui. La început, va apărea într-un decor simbolist, într-o cameră albă și moartă, el însuși fiind mort. Ziceam însă de simbolism. Firește că epitetul mort este simbolist și nu realist, așa cum vom vedea câteva strofe mai jos...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Romanul lui Mihai Vakulovski

  Romanul lui Mihail Vakulovski „Tata mă citește și după moarte” l-am citit dintr-o răsuflare și nu doar de aceea că e un roman despre copilărie și adolescență, dar pentru că e scris foarte antrenant și foarte dinamic. Întâmplările curg ca Nistru la vale, se întâlnesc cu alte întâmplări și celelalte întâmplări cu alte întâmplări și din ele se configurează fabula cărții. Una foarte captivantă. Prin care și este redată maturizarea și deșteptarea unui copil, inclusiv din punct de vedere sexual. Impresionantă e figura tatălui. Atunci când Mișca vine bătut acasă de la grădiniță sau de la școală tatăl îl învață să riposteze și să lovească și el. Când băiatul lui îi face cuiva vreun rău, tatăl va ține tot timpul cu copilul lui. Va fi doar de partea lui Mișca. Întâmplările băiețelului cel rău sunt povestite însă cu mult umor și ele te fac mai degrabă să râzi. Comicul fiind și una dintre trăsăturile de căpătâi ale romanului. Până și ideologia de tristă amintire este luată în bășcălie de că...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

AMINTIRI DIN COPILARIE (IV)

Pe lângă nostalgie, duioșie, melancolie, tandrețe, poezie, există în romanul „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă și foarte mult umor, sub toate manifestările lui.   Scriitorul trece pe tot parcursul operei sale, așa cum ar trece un pod, de la umor la nostalgie și invers. Cele două atitudini umane în fața existenței se întâlnesc în romanul său și merg braț la braț. Dar azi o să vorbim mai mult despre umor decât despre nostalgie. Autorul- narator, cel care ne povestește aventurile copilului Nică sau al adolescentului Ion o face, deseori, cu umor. Ba chiar și multe dintre comentariile sale despre destinul acestui personaj sunt îmbibate de umor. Până și despre chestiunile grave sau serioase el preferă să povestească râzând, după cum se va vedea și din acest fragment: „În sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru nimic toată. Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe