Romanul lui Nicolae Spataru „Măștile lui Brejnev” începe ca un roman realist și se termină ca o distopie. Începe cu zilele alea de după moartea lui Brejnev când toată Uniunea Sovietică fusese paralizată de teama că va izbucni un război nuclear. Frica se răspândise chiar și în comuna Sinihău, unde își trăiesc viața personajele romanul lui Nicolae Spătaru. Spaima devine cu atât mai mare cu cât măștile antigaz nu ajung la toți locuitorii din sat. Sunt prea puține. Sunt comandate noi măști antigaz, iar când acestea sunt aduse romanul devine unul parodic. O parodie a vieții din URSS, a comunismului, a totalitarismului sovietic. Conducătorul sovietului sătesc este un fel de Leonid Ilici Brejnev la scară mică. Un fel de Brejnev din Sinihău. Un președinte de paie, adevăratul conducător al sovietului sătesc și al satului fiind secretarul Marcu Filipescu. Un conducător din umbră, care va trece în tabăra măștilor, iar când asta se va întâmpla romanul va deveni unul distopic. Distopic, distopic, dar trăsătura sa dominantă va fi comicul. Așa că am putea spune că romanul lui Nicolae Spătaru este o distopie ironică. Dar și intertextuală. Cu trimiteri la prozatorul
și la romanul său „Înainte să moară Brejnev”, la un film de
și la romancierul Vladimir Beșleagă care devine prototipul unui personaj. Sau la propriile sale proze. Distopia ironică a lui
stă în picioare. M-am prăpădit de râs pe tot parcursul lecturii. Sectoristul care visează să devină scriitor e o metaforă a scriitorului însuși, care încearcă să-și controleze propria narațiune. Distopia lui Spătaru este spumoasă și credibilă. O lume stăpânită de frică și panică naște...măști antigaz, care vor conduce lumea din umbră. Cred că e cea mai bună carte de proză a lui
și, cu siguranță, și una dintre cele mai bune cărți de proză ale acestui an. Felicitări, Cosmin Perța și
Comentarii
Trimiteți un comentariu