ȘI DOUĂ ROMANE DE TATIANA ȚÎBULEAC

”Vara în care mama a avut ochii verzi”

”Vara în care mama a avut ochii verzi” l-am terminat cu ochii în lacrimi, mama din acest roman aducându-mi aminte de tata și de soacra-mea, ambii morți de leucemie. Aducându-mi aminte de întâlnirile cu ei și de acele discuții sfâșietoare pe care le-am avut, dar nu vara, ci iarna și primăvara. Soacra-mea a murit iarna și tatăl meu de Paști.

Romanul Tatianei Țîbuleac m-a emoționat. Simt și acum, când înșir aceste rânduri, o gheară în gât. Și o mare bucurie că Aleksy s-a schimbat, întâi față de mama sa, pe care o ura la început și la sfârșit a început să o iubească, dar sigur plătind și un mare preț pentru asta. Un preț uriaș. Pierzându-și mama într-o vară atât de frumoasă, în cea mai frumoasă vară din viața lui ( și a lor) și în cea mai frumoasă țară din lume ( în Franța). Cred că și mama s-a schimbat în vara aia verde, devenind dintr-o femeie de moravuri ușoare și boemă un genitor ( o genitoare iubitoare) iubitor, trăind ceea ce-și refuzase până atunci și nu doar ca mamă, ci și ca om. Admirabile sunt călătoriile lor cu automobilul sau cu barca pe lac.

E și multă poezie în acest roman, pe care l-am terminat cu mâinile tremurând și acum am să spun ceea ce au spus-o și alții cu mult înaintea mea, mulți dintre ei cu mult mai breji ca mine: e un roman pur și simplu tulburător.

„Grădina de sticlă”

Am îndrăgit romanul „Grădina de sticlă” , îndrăgind-o mai întâi pe Lastocica, ba chiar și pe Tamara Pavlovna și asta pentru că și autoarea le iubește. Dragostea Tatianei pentru personajele sale e contagioasă și am început și eu să le ador, cu toate că sunt niște biete sticlărese, care pescuiesc sticle goale din ghene, le spală și le vând apoi. Tatiana își iubește toate personajele, fără să facă vreo deosebire între ele. Îl iubește până și pe băiatul ăla chior, pe care nu-l iubesc fetele, sau pe veteranul cu pieptul plin de medalii, și dragostea ei mi s-a transmis și mie, cu toate că îi detest pe acești veterani sovietici. Îmi place și maniera ei de-a scrie. Umorul se întâlnește cu poezia, iar propozițiile scurte cu exprimările memorabile.

Mi se pare nemaipomenită metafora centrală a cărții, cea a unei rusoaice care înfiază o moldoveancă de la orfelinat. Metafora asta redă foarte bine ceea ce s-a întâmplat în epoca sovietică, atunci când mulți ruși chiar se credeau niște salvatori ai basarabenilor, pentru că asta li se băgase în cap, asta li se spunea de pe sticlă și la școală și ei au crezut că au o misiune nobilă, cea de a-i salva pe basarabeni și, prin această metaforă, scriitoarea Tatiana Țîbuleac transmite foarte exact și veridic ceea ce s-a petrecut în acei ani. Rusoaica Tamara Pavlovna insă mai e si orășeancă, iar Lastocica e de la țară, ceea ce înseamnă că metafora e cu mai multe etaje.

După perestroikă, Tamara Pavlovna mai întâi înnebunește și apoi moare. Înnebunește pe vremea mișcării de eliberare națională și moare când se descompune Uniunea Sovietică, soarta ei fiind, într-un fel sau altul, o metaforă, așa cum am mai spus și mai sus, a acelei epoci. Prăbușirea ei și slăbirea Uniunii Sovietice aveau loc în paralel. Cu cât imperiul sovietic își pierdea tot mai mult din măreția sa de odinioară, cu atât devenea mai vulnerabilă și mai neajutorată și Tamara Pavlovna. Conturându-și personajele, Tatiana Țîbuleac reface și perioadele istorice în care acestea trăiesc și ne spune că există o mare interdependență între om și societate. Toate schimbările din jur lăsând urme adânci asupra individului. Inclusiv asupra Lastocikăi.
Dintr-o moldoveancă rusificată, Rândunica va deveni o româncă din București. Iar dintr-o fată orfană și dependentă de mama ei adoptivă, o femeie independentă și puternică. În „Grădina de sticlă” rândunica, în cele din urmă, își ia zborul, la București, sugerându-ne că ăsta ar fi drumul pe care al trebui să-l parcurgă și ceilalți basarabeni.