RECITIND „ION” de Liviu Rebreanu

Romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu începe și se termină cu descrierea unui drum pe care se intră, la început, în satul Pripas și,  la sfârșit, se iese din acesta, așa cum au observat toți care au comentat romanul. Faptul că romanul se termină cu ce începe îl face să fie rotund ca o horă.

În primele pagini ale romanului apar mai întâi descrise obiecte, case, animale și o răstignire, dar nu oamenii, oamenii vor apărea mai târziu, dar toate acestea îi anunță, îi vestesc, le trâmbițează prezența.

Casele din Pripas preiau ceva din caracterul și din firea oamenilor care trăiesc în ele.

Cu membrii familiei învățătorului Herdelea o să facem cunoștință un pic mai încolo. Prima dată însă ne este descrisă casa lor și, culmea, aceasta seamănă perfect cu locatarii ei. Ni se spune despre casă că are două ferestre care se uită cercetătoare și dojenitoare drept în inima satului. Ei bine, așa sunt și membrii familiei Herdelea: cercetători și dojenitori în raport cu țăranii din sat, sau altfel spus, se consideră ( și sunt) superiori acestora, nu numai pentru că poartă haine nemțești (adică haine ca cele ale noastre de azi) și nu populare, ci pentru că fac parte din elita satului.

Pe Ion al Glanetașului îl vom cunoaște doar la horă, dar mai întâi naratorul ne va prezenta casa acestuia și vom afla că acoperișul ei de paie parcă e un cap de balaur, anunțându-ne încă de pe acum că acesta va avea un destin înfricoșător. Casa e și vopsită, dar asta abia de se vede prin spărturile gardului. Ion are și calități bune, dar pornirile sale de brută le acoperă ca un gard.

Până să apară oamenii, în drum întâlnim animale domestic, care, și ele, la fel ca și casele, seamănă cu personajele din roman.

Răstignirea de la intrarea în Pripas este delăsată și învechită, vorbindu-ne, la modul simbolic, și despre faptul că și credința oamenilor din acest sat este foarte slăbită și parcă spunându-ni-se în acest mod că acolo unde credința în Dumnezeu se clatină se poate întâmpla orice. Ceea ce se și va întâmpla în acest roman colosal.

Unul dintre lucrurile care m-au impresionat foarte tare în acest roman este faptul că toate evenimentele care se întâmplă sunt o oglindă a unor evenimente viitoare, fiecare eveniment provocând un alt eveniment, până când lanțul nu mai poate fi rupt și aceste evenimente se înlănțuie ca într-o horă. Din nou, iată vorbesc despre horă și o fac pentru că acest simbol este unul central în roman, dar la horă o să mai revenim.

În debutul romanului asistăm la o ceartă între Vasile Baciu și Ion al Glanetașului și apoi la o bătaie între Ion al Glanetașului și George Bulbuc. Iar în timp ce o ține pe Ana în brațe în șură- în timpul horei- gândurile lui Ion îi fug la Florica.  Ei bine, cearta dintre Vasile Baciu și Ion al Glanetașului se va amplifica pe parcursul romanului într-un adevărat război,  iar bătaia lui Ion al Glanetașului cu George Bulbuc se va repeta, culminând cu omorârea celui dintâi de cel din urmă, după ce la început cel dintâi l-a bătut pe cel din urmă. La fel și dilema lui Ion cu cine să fie: cu Ana cea bogată, de care nu-I este dragă sau cu Florica pe care o iubește, dar e săracă.

Ajunși aici, trebuie să spunem că tot romanul e compus dintr-un șir nesfârșit de oglinzi, sau de paralele.

Iar scena horei, de la începutul romanul, conține ca niște semințe tot lanul de grâu care va răsări pe parcursul romanului.

Posibil că Liviu Rebreanu vrea să ne spună prin asta că tot ce facem în viața are consecințe. Consecințe care pot să ducă la…crimă, uneori. Sau la ratare.

Simbolul horei este central în roman. Sub umbrela acestui simbol evoluează tot romanul. Hora e unul dintre cele mai vechi dansuri românești, iar scriitorul vrea să ne spună că și tot ce se petrece în satul ăla în lume se întâmplă de mii de ani.

Majoritatea tinerilor din romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu, indiferent că sunt țărani sau intelectuali, băieți sau fete, au aceeași dilemă sau încurcătură în care nimeresc fiind obligați să aleagă între două soluții: Ion al Glanetașului, Titu Herdelea, Laura Herdelea sau Aurel Ungureanu: să se însoare cu o  fată pe care o iubesc, dar săracă sau cu o fată pe care n-o iubesc, dar bogată; respectiv, în cazul Laurei, să se mărite cu tânărul pe care-l iubește, dar care e sărac sau cu un băiat pe care nu-l iubește, dar care e bogat.

Cel mai interesant e că această dilemă au avut-o și părinții lor, ea supraviețuind timpului ca un blestem. Vremurile se schimbă, dar dilema rămâne aceeași.

După cum am mai spus, majoritatea tinerilor din carte au aceeași dilemă, ei fiind aruncați de destin la o răscruce de drum și fiind impuși să aleagă între bogăție și dragoste.

Dilema e aceeași de veacuri, dar nu și alegerile sau soluțiile pentru care vor opta.

Ion, de exemplu, stă la cumpănă: să se însoare cu Florica, o fată fără tată, și foarte săracă, sau cu Ana, o fată foarte bogată, dar slabă și foarte urâtă. El ezită și nu se poate hotărî, înclinând când pentru o fată când pentru cealaltă. Florica este foarte frumoasă și când o vede se și repede s-o strângă în brațe. În schimb, Ana are foarte multe pământuri, pe care Ion nu le are. Și când o întâlnește se și vede stăpânul lor și un om bogat. Mama sa, Zenobia, a fost foarte bogată, ea s-a măritat cu un băiat chipeș, dar sărac și risipitor și a scăpătat și ea în curând, ajungând la sapă de lemn. Ion e conștient că, dacă se va căsători cu fata pe care o iubește nu va mai scăpa niciodată de sărăcie, de care însă vrea să scape cu orice preț și, de aia, și alege să se căsătorească cu Ana: pentru pământurile și casele ei.

Totuși, în el se duce o adevărată luptă interioară și el foarte mult timp cochetează simultan cu ambele fete, fără a se decide căreia să-i ceară mâna. Până la urmă, setea de bogăție, îl va și împinge spre Ana și o va lua pe aceasta în căsătorie.

Aceeași dilemă o are și Titu Herdelea, care le face curte la două fete deodată: Lucreției Dragu și unei femei măritate, Rozei Lang. După cum și Roza Lang flirtează cu doi bărbați.

Și Laura cochetează fără mustrări de conștiință cu doi tineri simultan, cu  medicinistul sărac Aurel Ungureanu și cu un viitor preot foarte bogat, George Pintea. Iar problema apare doar atunci când cel din urmă o cere de nevastă. Atunci se developează și Aurel Ungureanu. Ea ar vrea să se mărite cu acesta, el însă nu-și va asuma această responsabilitate și va da bir cu fugiții netezindu-i drumul spre inima Laurei lui George Pintea. Ba mai mult decât atât, ulterior, se va afla că și Aurel Ungureanu fugise și el după două femei deodată: după Laura, o fată fără zestre, și după Vica, o fată de preot și, de asta, nu o ceruse pe Laura de nevastă, fiindcă spera să se însoare cu Vica.

În dilema - dragoste sau bogăție – Laura alege dragostea, dar asta nu a fost destul, fiindcă băiatul de care ea era îndrăgostită alesese bogăția și atunci alegerea lui a aruncat-o și pe ea în brațele lui George Pintea.

Se pare că în acel mediu ostil, unde oamenii erau condamnați la sărăcie, să alegi cu inima nu era posibil. Era ca o fatalitate. Orice ai fi făcut, nu puteai să alegi după cum ți-ar fi dorit sufletul.

Culmea e că și George Bulbuc, rivalul lui Ion al Glanetașului, se va lovi și el de aceeași dilemă: el o iubește pe Ana, și nu pentru bogăția ei, ci pentru ea însăși, George e bogat și nu bogăția îl mână spre Ana, dar Ana nu-l iubește și-l respinge și atunci el, dintr-un sentiment de răzbunare, o va alege pe Florica, pe care a lăsat-o neconsolată Ion, preferând-o pe Ana pentru bogățiile ei.

Dilema lui Ion se află în centrul romanului, ea e ca o oglindă în care se reflectă și dilemele tuturor celorlalte personaje.

Repet, dilemele sunt identice, ca și soluțiile. Diferite sunt doar alegerile pe care le vor face ulterior aceștia:  Vasile Baciu, tatăl Anei, cu care Ion seamănă leit, și el se născuse sărac lipit pământului, iar pentru a-și depăși sărăcia și mizeria se însurase cu o fată foarte și foarte bogată, dar și foarte urâtă în același timp, spre deosebire de Ion însă Vasile Baciu a ales să-și iubească soția și să-i fie recunoscător, pentru că ea l-a făcut bogat și  i-a schimbat toată viața. De asta, și va suferi îngrozitor de tare când aceasta va muri.

Dar oare după ce ai ales între un lucru sau altul, să însemne oare asta că această alegere e pentru totdeauna? Oare nu suntem nevoiți toată viața permanent să facem noi alegeri? Și oare care sunt consecințele alegerilor pe care le facem? Dar despre toate aceste lucruri ne vorbește foarte elocvent Liviu Rebreanu în romanul său.

O categorie aparte în roman îl ocupă intelectualii de la țară, reprezentați, mai ales,  prin învățătorul Zaharia Herdelea și preotul Belciug. Fiind o verigă între sat și oraș, ei sunt mesagerii civilizației și a noului, dar sunt și exponenți ai conștiinței naționale.

Zaharia Herdelea e învățător. Însă e și un factotum pentru țărani. În sat nefiind nici un cabinet stomatologic, Zaharia Herdelea va fi cel care va profesa și această meserie. Atunci când îi vor durea dinții, țăranii i se adresează învățătorului, care ca nimeni altcineva se pricepe la scos măsele.

În afară de asta, țăranii îl mai caută pe învățător și ca să le scrie fel de fel de jalbe ,plângeri și reclamații sau pentru a le citi și traduce din ungurește sentințele judecătorești și pur și simplu pentru a-i cere sfatul atunci când nimeresc în vreo încurcătură. Iar când nu-l caută pe învățător, i se adresează preotului Belciug, cu aceleași rugăminți. Să zicem atunci când s-au bătut Ion al Glanetașului cu Simion Lungu pentru două palme de pământ și cel din urmă a vrut să-l dea în judecată pe primul a mers la preotul Belciug pentru a-l ruga pe acesta să-i scrie plângerea.

De asta, și prestigiul lor în sat este uriaș.

Intelectualii români de la țară sau din micile orașe din Transilvania, de la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, când are loc acțiunea din roman, sunt marginalizați, primesc niște salarii foarte mici și sunt nevoiți să trăiască în sărăcie, încât nu-și pot cumpăra nici măcar ziarele pe care ar vrea să le citească. Foarte rar sunt angajați în administrație, în judecătorii sau tribunale sau în instituțiile publice, fiind preferați ungurii sau sașii. Din câți angajați are poșta din orașul Amadia din romanul „Ion”, doar unul singur – un oarecare Balan- este român, toți ceilalți sunt unguri. În judecătoria din același oraș nu e nici un român. La fel ca și în birourile notariale. Iar asta ne spune că statul austro-ungar ducea o politică de maghiarizare a administrației în localitățile unde majoritari erau românii.

 Iar intelectualilor români nu le convine asta. Mai ales intelectualilor de la țară sau din micile orașe ardelene. Dar aceștia nu se revoltă pe față și în public, ci doar la chefuri și la petreceri. Atunci da, se revoltă. Atunci se indignează că de ce autoritățile austro-ungare îi marginalizează pe români și chiar îndrăznesc să cânte „Deșteaptă-te, române”. Dar se revoltă doar la crâșmă.

Vorbind despre intelectualii de la țară, nu putem să nu amintim despre faptul că școala era un factor de coeziune națională și după lecții, mai ales prin serbările și balurile pe care le organiza cu regularitate, deschizându-și ușile pentru toți tinerii din împrejurimi, unde aceștia puteau face cunoștință între ei și unde se închegau adevărate povești de dragoste.

Tatăl lui Liviu Rebreanu - Vasile Rebreanu - a fost și el învățător și scriitorul a mărturisit în confesiunile pe care ni le-a lăsat că prototipul învățătorului Zaharia Herdelea a fost genitorul său.  De asta, probabil, și chipul lui este zugrăvit atât de bine și de veridic.

Iar Titu Herdelea este un alter ego al scriitorului Liviu Rebreanu. Dar despre Titu Herdelea și despre alte aspecte ale acestui roman excepțional o să vorbim mai încolo. 

În societate, în lumea din jurul nostru, în realitatea în care trăim există foarte multă cruzime, duritate, violență, agresivitate, cinism, batjocură, fățărnicie, minciună, impostură, oamenii se folosesc de ceilalți pentru a-și atinge scopurile lor murdare și după ce și le ating îi aruncă la coșul de gunoi ca pe niște resturi alimentare, iar romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu este un roman realist, ceea ce înseamnă că toate aceste lucruri le vom reîntâlni și în textul său. La fel ca în realitate.

După ce Vasile Baciu află că fata sa a rămas grea cu Ion, adică cu un țăran extrem de sărac, acesta se va dezlănțui și se va purta ca o fiară cu ea, foarte crud, dur și neiertător, o va snopi în bătăi zi de zi, imputându-I că a rămas însărcinată cu acest sărăntoc și nu cu George, unul dintre bogătașii din sat. Că l-a făcut de rușine rămânând, o dată, gravidă înainte de nuntă și, a doua oară, de la cine nu trebuia.

În Pripas, Ana este prima fată cu burta la gură înainte de nuntă și îl face nu numai pe Vasile Baciu de rușine, ci și tot satul. Automat, devine nu doar rușinea familiei, ci și a satului.

Totuși, atunci când îi aud răcnetele lui Vasile Baciu și gemetele Anei sătenii sar s-o apere și s-o scoată din mâinile tatei, care era gata s-o omoare în bătăi. Pentru moment, reușesc, dar după ce aceștia pleacă, Vasile Baciu își va târî fiica în casă, va pune zăvorul și o va lovi în spatele ușii închise cu mâinile și picioarele,  vrând s-o omoare, ca să n-o dea după Ion, care nu urmărește decât un singur lucru, ca, însurându-se cu Ana, să pună mâna pe toate bogățiile lui Vasile Baciu.

Toți sătenii încearcă să-l înduplece pe Vasile Baciu să-și ierte fata și numai Ion nu intervine. El stă deoparte triumfător, de parcă toată povestea asta nu l-ar privi pe el. Câteva case mai încolo Ana e snopită în bătaie și el rămâne complet nepăsător, indiferent și rece, iar asta reprezintă, de asemenea, o formă de cruzime. Nu mișcă un deget pentru a o apăra, deși fata a rămas grea de la el și cu toate că numai el ar fi putut-o salva, din mâinile tatei înfuriat.

Cruzimea lui VAsile BAciu care o bate pe Ana și cruzimea lui Ion care nu întreprinde nimic pentru a apăra, ura unuia și indiferența și cinismul celuilalt- sunt trăsăturile unei lumi unde omul nu valorează doi bani, ci doar bogăția.

Nici pentru tatăl VASILE BACIU și nici pentru ION care se va căsători , în cele din urmă, cu Ana, această fată nu valorează nimic ca om. Pentru tatăl ei, Ana reprezintă posibilitatea de a-și păstra și spori bogăția, iar pentru Ion singura soluție posibilă ca să devină bogat și să pună mâna pe toată bogăția Anei.

În acest război al bogătașului Vasile Baciu cu sărăntocul Ion, cea care va avea de suferit va fi Ana. Ea va fi victima luptei lor pentru bogăție.

Ea îl iubea sincer pe Ion, care însă profită de iubirea ei, lăsând-o grea și însurându-se ulterior cu ea, pentru a pune mâna pe toate bogățiile ei.

Cinismul lui nu are hotar. Să ne amintim că și VAsile BAciu în tinerețea sa s-a însurat cu o fată urâtă, dar bogată, dar el a iubit-o toată viața și a venerat-o cât o trăit, spre deosebire de Ion, pentru care Ana nu reprezintă decât un mijloc de a scăpa de sărăcie și nimic mai mult.

Ion este o brută. O brută este și Vasile Baciu. IAr Ana va deveni victim acestor brute.

După cum am văzut încă de la început, în „Ion” sunt mai multe linii de subiect, sunt povestite mai multe istorii și în scenă apar mai multe personaje. Ion, Ana, Florica, George Bulbuc, Titu, Zaharia Herdelea, Laura, George Pintea și alții. Cele cinci linii de subiect se întrerup, se împletesc, se întretaie de la începutul și până la sfârșitul romanului. Și totuși ce le unește? Cum de poveștile Laurei sau ale lui Ion și Tut pot încăpea sub umbrella aceluiași roman? Ce le dă unitate?

Ei bine, unitatea le este asigurată de către tema. Tema sau, mai bine zis, temele asigură unitatea stilistică a romanului.

Toate personajele din roman, deși sunt foarte diferite între ele, în același timp se îndrăgostesc, sau au aceleași dileme amoroase sau își fac nunta și anume aceste TEME comune îi și conferă romanului coeziune estetică.

Scena NUNȚII

În roman au loc în același timp două nunți: nunta lui Ion cu Ana și a Laurei cu George Pintea, iar cele două nunți sunt puse în opoziție.

Prima nuntă îi pecetluiește nefericirea Anei, iar cea de-a doua, fericirea LAurei cu George.

Cele două nunți sunt ca niște oglinzi în care vedem atât trecutul, cât și viitorul mirilor și mireselor: văzându-l pe Ion cum o strânge la piept pe Florica de față cu Ana, presimțim tragedia care o va urma; în același timp, văzând că Laura și George vor pleca împreună cu trăsura de la nunta lor, doar ei doi, lăsându-I pe toți ceilalți să chefuiască, realizăm cât de mult se vor iubi.

1)     Romanul „Ion” descrie și procesul de maghiarizare a românilor în Transilvania. Limba de predare în școli fiind maghiara, chiar și în satele românești, elevilor interzicându-li-se între ei să vorbească în românește- asta ne vorbește despre situația disperată în care se găseau românii. Romanul „Ion” povestește și despre deșteptarea românilor. Asta în parallel cu celelalte istorii urmărite în roman.

Personajele principale din romanul „Ion” sunt  doi tineri: țăranul sărac Ion și fiul învățătorului din Pripas Titu Herdelea. Cu numele lui Ion, scriitorul își va denumi romanul, vrând să deplaseze întreaga atenție spre acest personaj. Lui Titu Herdelea însă, care este un alter ego de-al său, autorul îi va împrumuta foarte multe dintre întâmplările pe care le-a trăit el însuși, punându-l pe acesta să le retrăiască. Știm că și părinții lui Liviu Rebreanu au fost învățători, așa cum sunt și ai lui Titu Herdelea și mai știm că și scriitorul, în tinerețe, pentru o vreme a lucrat ca ajutor de notar, o meserie pe care în roman o va practica și Titu Herdelea. Unde mai pui că, în junețea sa, poezii a scris și Liviu Rebreanu, așa cum va scrie și Titu Herdelea. Ba mai mult decât atât, scriitorul îi va împrumuta chiar și iubirile sale, făcându-l  pe acest alter ego al său să se înamoreze de o unguroaică.

Fiecare dintre cele două personaje principale trăiește o dramă. Drama lui Ion constă în faptul că s-a născut sărac și că visează să devină bogat, dar, oricât de harnic ar fi și oricât  de mult ar munci, inclusiv nopțile,  așa cum și muncește, de altfel, Ion, niciodată nu va putea să agonisească o brumă de avere și asta pentru că are pământuri puține.

Și atunci singura soluție pe care o întrevede Ion e să se însoare cu o fată putred de bogată.

Florica este o fată nemaipomenit de frumoasă- este cea mai frumoasă fată din împrejurimi- și el e mort după ea, după cum și ea după el, dar Florica este săracă, este atât de săracă încât îi cad hainele de pe ea, este chiar mai săracă decât el și, din această cauză, Ion își ia gâdul de la ea.

Ana este urâtă, dar e foarte bogată. Ion n-o iubește, dar, în schimb, are multe pământuri și foarte multă bogăție. Pentru a avea și el multe pământuri și a deveni bogat, se căsătorește cu ea. El îi iubește pământurile și nu pe ea. După căsătoria cu Ana, Ion se va duce în mijlocul noilor sale ogoare și va săruta pământul de parcă ar fi sărutat o femeie.

Florica îi va urma exemplul lui Ion și se va mărita cu George, fiind atrasă de bogățiile acestuia.

Paradoxul e că George o iubește pe Ana și, dacă n-ar fi apărut Ion între ei, atunci cei doi s-ar fi putut căsători și nu ar mai fi avut loc nicio tragedie. Așa însă Ion a luat-o pe Ana și George pe Florica, întemeindu-și căsniciile fie pe setea de înavuțire, caîn cazul primului, fie pe dorința de răzbunare, ca în cazul celui de-al doilea și, din această cauză, cele două familii se vor  prăbuși în curând.

La nunta Floricăi cu George, Ana îl va surprinde pe Ion privind-o pe mireasă cu atâta poftă și patimă încât, în sfârșit, și-a dat seama pe cine iubește el cu adevărat, dar era déjà prea târziu pentru a mai putea schimba ceva. Nici măcar copilul pe care i-l face  nu-I va trezi acestuia dragostea pentru ea și când înțelege asta, Ana se va spânzura, iar moartea ei va fi anunțată în roman de spânzurarea cârciumarului Avrum înșelat la bani de notarul Stoesel și de moartea lui Dumitru Moarcăș, alungat de acasă de concubina sa.

Rămas singur și bogat, Ion o vrea pe Florica. Când îl va întâlni în curtea sa, George îl va ucide cu o sapă. Sapa fiind o unealtă cu care se lucrează pământul, care i-a fost atât de drag lui Ion, cu atât mai interesant e acest detaliu. Nu-l va ucide cu un topor sau cu un cuțit, ci anume cu o sapă. Cu o sapă nouă cu care George încă nu apucase să lucreze și nici nu va apuca, fiindcă în aceeași zi va fi arestat și băgat la pușcărie. Pentru prima dată acea sapă a fost folosită doar atunci.

Mai toți criticii literari au observant că Ion e o brută, îi bate din când în când chiar și pe părinți fiindcă au scăpătat și au sărăcit, până au ajuns la sapă de lemn. Iar de la sapa asta de lemn și până la sapa cu care George i-a despicat țeasta nu a fost decât un pas.

Pe omul ăsta nu-l interesează ceilalți oameni decât în măsura în care se poate folosi de ei ca să parvină.

Setea lui Ion de bogăție e atât de mare că pentru a-și atinge scopurile el o seduce pe Ana, o fată urâtă, pe care o lasă grea, ca să se folosească de sarcina ei pentru a-l șantaja pe tatăl acesteia ca să i-o dea de soție.

Singurul obstacol care-I apare în calea sa va fi setea lui de iubire. Setei de bogăție I se opune setea de iubire și aceasta va face foarte multe victime și-l va omorî, în cele din urmă, chiar și pe el însuși.

În acea lume – lumea satului românesc din Transilvania de la începutul secolului XX- pentru a putea supraviețui trebuia să alegi una din două, sau bogăția sau iubirea, căci nu puteai să le ai pe ambele în același timp. Puteai să alegi fie să parvii, fie să iubești, dar nu puteai în același timp și să iubești și să fii bogat.

Părinții lui Titu Herdelea au ales iubirea și au rămas săraci. Vasile Baciu, tatăl Anei, s-a căsătorit cu o fată bogată, dar a renunțat la iubire.

În lumea aceea a satului sărac din Transilvania, pentru a putea parveni și a ajunge bogat, trebuia să renunți la dragoste, pentru că nu le puteai avea pe ambele.

Asta nu înțelege Ion. Nu înțelege că ăsta e mersul lucrurilor. Sau nu vrea să accepte. El vrea să le aibă pe ambele: să fie și bogat și fericit în dragoste, dar asta în lumea aia nu era posibil.

El n-a vrut să renunțe la dragoste și să se mulțumească doar cu bogăția pe care a dobândit-o și, de aici, I s-a tras moartea. 

Drama lui Titu Herdelea este alta. El nu-și dorea să devină bogat, ci să se simtă liber ca roman. Autoritățile maghiare însă în acea perioadă  duceau o politică foarte agresivă contra românilor pe care voiau să-I maghiarizeze cu orice preț și, de aceea, i-au lipsit de dreptul de-a învăța în limba lor sau, pe mulți dintre ei, de dreptul de-a vota sau de-a se angaja în instituțiile statului, unde predominau ungurii, chiar și la poștă sau judecătorie și chiar și în localitățile preponderent românești.

Românii se temeau să vorbească în limba lor pentru a nu-și pierde locurile de muncă, așa cum se va teme și controlorul din trenul care-l duce pe Titu Herdelea, la Sibiu, la sărbătorile Astrei.

Deoarece ca roman se simțea strâmtorat în Transilvania, el va renunța nu numai la iubita sa unguroaică, ci și la Transilvania și va merge în România pentru a se stabili definitiv acolo.

Drame au toate personajele din roman, chiar și cele secundare.

Drama Anei e că ea chiar îl iubește pe Ion și atunci când își dă seama că acesta nu o iubește  și doar s-a folosit de ea pentru a se îmbogăți își va pune capăt zilelor. Iubirea nu era o soluție nici pentru ea. Ca să fi rămas în viață ar fi trebuit să renunțe la iubire și să-I accepte avansurile lui George, care chiar o iubea.

Ana este o ființă nevinovată și ingénuă. Scena în care tatăl o alungă la Ion și Ion o gonește la taică-său  și nimeni nu vrea s-o primească acasă și ea se trezește pe drumuri e pur și simplu zguduitoare. Cum e zguduitoare  și soarta ei. Soarta unei fete care va muri doar de aceea că a îndrăznit/ a încercat să iubească.

Există și excepții, firește. O excepție o reprezintă cuplul Laura și George Pintea. Laura este săracă și se căsătorește cu un om bogat, cu George Pintea. George Pintea este bogat și ia de soție o fată săracă. Căsătorindu-se, și Laura devine bogată și se trezește că are ambele lucruri, și bogăție, dar și iubire. Ceea ce era foarte rar, dacă nu imposibil, în societatea de atunci și oare numai de atunci?

Cum de au reușit ei să le combine? Cu ajutorul culturii pe care o aveau și a credinței în Dumnezeu, ne sugerează autorul.

Finalul romanului este cam pessimist. Florica rămâne grea și unii spun că e de la George și alții că ar fi de la Ion, iar autorul se ferește să ne spună al cui e copilul, adică nu ne spune dacă l-a făcut cu un om pe care l-a iubit sau cu un om cu care s-a luat din interes. Ceea ce înseamnă că nici viitorul lui nu se știe care va fi. Ceea ce înseamnă că nici în viitor lucrurile nu se vor schimba prea mult.

În loc de concluzii.

ALTE CÂTEVA OBSERVAȚII DESPR ROMANUL „ION”

1)Petre- copilul Anei și al lui Ion- va muri și el în curând după moartea mamei sale. Dar el ar fi putut să rămână în viață, dacă tatăl său sau bunica sa ar fi chemat la timp un medic. Bunica sa însă preferă să-l descânte decât să se adreseze unui medic care i-ar fi putut salva viața. Pe medic l-au chemat doar atunci când nu se mai putea face nimic.

2) Liviu Rebreanu a acordat o importanță foarte mari detaliilor artistice, revelatorii, cu care și-a împresurat tot romanul. Unele dintre detalii anunțând ceea ce va urma, anticipau acțiunea. George Bulbuc, soțul Floricăi, atunci când se va apropia de  cârciumarul Avrum care se spânzurase îl va călca, din greșeală, pe mort pe gheată. Iar nu peste mult timp el îl va omorî pe Ion și va fi băgat în pușcărie.

Un alt detaliu important care ne vorbește despre faptul că Ion nu o iubise deloc pe Ana e că va face dragoste cu Florica, chiar sub pomul sub care născuse Ana.

3) În roman sunt peste 80 de personaje și fiecare dintre ele au dramele pe care le au fie Ion, fie Titu Herdelea. Dramele personajelor secundare nu sunt mai puțin interesante, sunt foarte spectaculoase și pline de viață și completează de minune dramele personajelor principale, încât să putem conchide că oamenii din acele vremuri au avut cam aceleași drame: pentru a putea trăi bine în lumea aia trebuia neapărat să renunți la două lucruri: la iubire și la identitatea ta națională.

4)romanul e compus din două linii de subiect- una a lui Ion și a familiei sale și a doua a lui Titu Herdelea și a apropiaților săi- și acestea se întrerup, și se reiau până la sfârșitul cărții.

5) unitatea stilistică a romanului este una tematică: ca să fii fericit în acea lume trebuie să renunți la iubire și la identitatea ta națională

6) personajele secundare sunt niște oglinzi în care se văd personajele principale.

7) Romanul este circular. Cu ce începe cu aceea și se termină: cu descrierea unui drum, așa cum au observant toți comentatorii romanului. La începutul romanului acel drum intra în sat și la sfârșitul său iese din localitate.  Și acest lucru ne amintește de o horă. Or, horele se dansează des în roman. Așa că am putea spune că romanul stă sub semnul metaforei HOREI.

8) Personajele sunt caracterizate de acțiunile lor și de limbajul pe care-l folosesc.

9) Relațiile dintre învățătorul Zaharia Herdelea și preotul Belciug evoluează de la prietenie la început, la dușmănie și vrăjmășie după aia și pe urmă iar la prietenie.

10) Ideea pe care o desprindem din roman e că prin cultură și prin credința în Dumnezeu oamenii s-ar putea ridica deasupra patimilor lor. Scena când ofițerul de jandarmi ungur a venit ca să-l bage la răcoare pe Titu Herdelea e semnificativă.  El nu-l va aresta pe Titu când va descoperi că acesta are un nivel de cultură ieșit din comun. Deși ei sunt dușmani, prin cultură – cu ajutorul culturii – își pot depăși animozitățile- și pot comunica. Și se pot înțelege și accepta unii pe alții.

11) dialogul din roman e viu, aler, mustos. Personajele nu se întind la vorbă. Vorbesc cu replici scurte și la obiect, dar și asta au remarcat-o toți comentatorii lui „Ion”.

12) Viața la țară nu este idealizată, după cum remarcase prozatorul și criticul literar Grigore Chiper. Este prezentată așa cum e ea. Foarte dură, așa cum e și în scena aia când Ion își bate mama. Din mâinile lui o va smulge tatăl, deși cu mare greutate.

13) La țară nu erau judecători sau notari. Preotul și învățătorul vor fi factotum, ei vor fi chiar și mediatori ai conflictelor dintre oameni.

14) Romanul se citește cu un mare interes și azi și asta pentru că Liviu Rebreanu nu a descris în primul rând țăranul sau parvenitul, ci omul. Omul cu toate contradicțiile sale. Cu umbrele și luminile sale.