Lucian Blaga (1)

Lucian Blaga

GREIERUȘA

Greu e totul, timpul, pasul.

Grea-i purcederea, popasul.

Grele-s pulberea și duhul,

Greu pe umeri chiar văzduhul.

Greul cel mai greu, mai mare

Fi-va capătul de cale.

Să mă-mpace cu sfârșitul

Cântă-n vatră greierușa:

Mai ușoară ca viața

E cenușa, e cenușa.

Criticul literar Constantin Șchiopu a observat că Lucian Blaga a creat un cuvânt nou - greierușa, preferându-l deja existentului –greierașul- și, firește, nu putem să nu ne întrebăm de ce a inventat acest cuvânt, și nu credem că numai ca să rimeze cu cuvântul cenușa, fiindcă îl folosește și ca titlu pentru această poezie, foarte apăsătoare și grea altfel, fiind o poezie despre depresie, deznădejde, oboseală, sastiseală, sleire, istovire și moarte, în cele din urmă.

Sigur că acest cuvânt inventat de Blaga- greierușa- care reia și scheletul sonor al cuvântului greu, care se repetă în poezie tocmai de cinci ori, prin faptul că este un cuvânt care nu există, vrea să ne spună că nici împăcarea cu sfârșitul/ cu moartea/ cu deznădejdea nu e posibilă și că omul, orice ar face, niciodată nu va putea accepta că va muri și o să dispară.

Un alt lucru interesant e că poezia e cu rimă și singurele două versuri care nu rimează e doar sfârșitul și viața și nu, de aceea, că poetul nu putea găsi rime și pentru ele, putea găsi, firește, ci pentru că vrea să ne sugereze în acest fel că el nu poate concepe că viața are un sfârșit, că se sfârșește, că se termină.

E o poezie plină de cuvinte abstracte și doar două sunt concrete - greierușa, dar cum acesta e un cuvânt inventat, nu-l punem la socoteală - și cenușa. Cenușa, scăzând ce-i de scăzut, rămâne singurul cuvânt concret în această poezie, unde se vorbește despre depresie și moarte. Accentuând atmosfera grea și apăsătoare din acest poem, unde poetul nu se poate împăca cu gândul că va muri și unde i se pare că e greu până și ceea ce este imaterial, precum sunt văzduhul sau duhul sau ceea ce, de fapt, este ușor, precum e pulberea, adică praful.

Totuși, nu putem să ne întrebăm de ce la un moment dat, hodoronc-tronc, poetului i s-a făcut frică de moarte și de ce totul pe neașteptate a început să-l apese. De ce, brusc, totul i se pare că e greu? Ce i s-a putut întâmpla sau ce l-a putut face să aibă această impresie?

Se pare că acțiunea din poezie se desfășoară seara, când poetul s-a întors acasă. Probabil, din oraș, unde s-a întâmplat ceva care l-a împins la această stare de deznădejde și sleire.

Dar ce i s-ar fi putut întâmpla?

Să ne amintim că poezia a fost scrisă în 1951, adică la șase ani distanță după instalarea comunismului în România, care a adus cu el teroarea, sărăcia, ostracizarea, marginalizarea socială, epurările politice, detenția intelectualilor și ale oamenilor simpli, care nu erau de acord cu noul regim, lupta contra proprietarilor și țăranilor înstăriți, țăranii înstăriți erau deposedați de pământ, și de avere și impuși să lucreze pentru stat, foamea. Lucian Blaga însuși în acești ani a avut de suferit de pe urma instalării noului regim. El pierzând totul. Noul regim luându-i totul și marginalizându-l.

Și atunci eu mă întreb oare nu la asta se referă la Blaga atunci când zice că greu e totul și cum să nu fie greu totul în acei ani, când se întâmplau atâtea crime, când statul lupa contra individului. Cum însă poetul nu putea să exprime direct toate aceste lucruri, le-a redat indirect, doar sugerându-le, fiindcă altfel ar fi putut fi băgat la pușcărie, așa cum au pățit-o alți colegi de-ai săi. Singura expresie concretă este doar cea din primul vers: greu e totul. Restul sunt simboluri și metafore, tocmai pentru a putea adormi vigilența cenzorilor care ar fi putut să interzică poezia și pe poet să-l trimită după gratii.

Dar primul vers e concret și atunci putem să interpretăm și altfel poezia ca pe o poezie despre faptul că s-a sfârșit o lume și cu lumea asta nouă care a venit poetului îi este foarte greu să se împace, așa cum nu poate să se împace cu gândul că va muri. Dacă lucrurile stau așa cum zic eu, atunci această poezie este pur și simplu cutremurătoare.