Două romane de Paul Goma

TORTURA BRUTELOR

Obiectul romanului Gherla-Piteşti este tortura şi teroarea la care a fost supus Paul Goma, pentru a renunţa la convingerile sale şi a pactiza cu regimul. Acestea au fost uriaşe. Dar, cu toate acestea, romancierul a rezistat şi în finalul cărţii va pleca din puşcărie cu aceleaşi idei cu care a intrat.

Reţin însă o scenă foarte dură. Gardienii, după ce-şi istoviseră un prizonier (altfel cum să le spui unor oameni care erau la cheremul unor brute?) în bătăi, secerându-l din picioare cu directe de stânga şi de dreapta, îndelung exersate pe alţi deţinuţi, au încercat să-l violeze în grup. E o scenă de-a dreptul terifiantă. Doi gardieni cu pantalonii pe vine alergând după un deţinut ca să-l prindă şi să-l violeze şi acesta nevrând să le satisfacă hatârul, fuge prin camera de tortură, cu gardienii după el, înfuriaţi şi întărâtaţi la culme că acesta le-a scăpat din mâini.

Tortura fizică, psihică, fiziologică şi sexuală este la ordinea zilei în Gherla. Tortura ca un mijloc de îngenunchere şi de umilinţă. În urma ei, deţinuţii trebuind să se teamă şi de propria umbră. Frica. Teama. Groaza. Panica. Supunerea. Iată ce trebuiau să simtă deţinuţii zi de zi, dacă nu chiar clipă de clipă. Şi asta în timp ce mardeiaşii nici nu ştiau prea bine de ce-şi caftesc prizonierii.

Umilinţe absurde. Una mai absurdă ca alta. Gardianul Vasea nu le permite să stea pe pat, nici culcat şi nici în fund. Impunându-i pe celulari (adică pe deţinuţi) să meargă continuu. Mereu şi mereu să umble. Toată ziua să fie în mişcare.

Drept urmare, când e acesta de gardă, toată lumea roieşte prin celulă. Până şi bolnavii, aşa epuizaţi cum sunt. Cu toate că e un ordin absurd, nimeni nu încearcă însă să protesteze. Dar în celula aia sunt fruntaşi ai partidelor istorice, intelectuali subţiri şi oameni cu o minte brici. Obosiţi să mai protesteze, obosiţi să se mai opună, ei sunt gata să înghită orice, doar-doar ca să fie lăsaţi în pace.

De aia, îi şi deranjează că Paul Goma nesocoteşte ordinul gardianului şi se aşează pe pat. Văzându-l aşezat pe pat, înlemnesc şi se bunghesc cu toţii spre uşă. Oare ce-o să întreprindă bruta de Vasea? Apoi încep să-l înjure, încercând să-l convingă să renunţe. "Renunţă, dacă nu vrei să suferim cu toţii din cauza ta," îl beştelesc aceştia. Nu gardianul căuta să-l convingă să renunţe, ci ceilalţi deţinuţi.

Disidenţa, curajul, voinţa, personalitatea îţi sunt puse la încercare oră de oră, în cele mai neînsemnate situaţii, susţine Goma în acest roman excepţional. Şi ne mai spune un lucru extraordinar: marile cedări sunt o consecinţă şi o operă a concesiilor mici şi neînsemnate pe care le facem zi de zi.

UN MARE ROMAN

Cât timp va mai fi considerat un volum de mărturii şi va fi prezentat peste tot ca atare, cartea Culoarea curcubeului 77 (cutremurul oamenilor) de Paul Goma va avea doar de suferit în ceea ce priveşte o receptare adecvată. Şi iată de ce. Această carte a lui Paul Goma e mai mult decât un volum de mărturii, fiind un roman în adevăratul înţeles al cuvântului cu tot ceea ce presupune calificativul respectiv. Ba mai mult decât atât, e unul dintre cele mai înnoitoare romane din literatura română contemporană, în care ca personaj principal se produce chiar autorul, iar toate celelalte personaje sunt persoane reale. Aşa ceva s-a făcut rar în literatură. O performanţă similară a mai realizat doar Ernesto Sabato, în romanul Abadon exterminatorul, unde, de asemenea, autorul devine personaj principal. O altă performanţă a romanului e că a lucrat cu realitatea imediată, care tocmai s-a întâmplat, fierul ei mai fiind încă încins.

Romanul lui Goma redă atmosfera din timpul creării acelei mişcări anticomuniste de pomină din primăvara lui 1977,  în timpul căreia oamenii mari (scriitori, pictori, regizori, profesori) s-au purtat ca nişte oameni mici, meschini şi laşi, iar oamenii mici (muncitori, şomeri, pieţari) s-au purtat ca nişte oameni mari, dând dovadă de eroism şi solidaritate, ca în acea secvenţă tulburătoare când Paul Goma fu salvat de vecinele sale de bloc din mâinile unui boxer fioros, manipulat cu abilitate de securitate.

Ziceam că romanul lui Paul Goma e un roman. E un roman în care documentul e un punct de plecare autentic pentru a putea pătrunde în adâncurile sufletului uman. Pe Paul Goma nu-l interesează faptele exterioare, ci ceea ce se întâmpla cu psihicul omului. Acolo avea loc adevăratul spectacol, în străfundurile conştiinţei. Din acest punct de vedere, scriitorul ne prezintă două războaie, dacă nu chiar trei, pe care le purtau cei care se solidarizaseră cu Paul Goma: un război cu sistemul şi securitatea şi alte două războaie cu apropiaţii lor şi cu ei înşişi. Romanul nu înregistrează doar creşterea şi extinderea mişcării, dar şi ce furtuni a putut provoca aceasta în sufletele oamenilor, atât a oamenilor mici, cât şi a oamenilor mari. Paul Goma ne arată foarte bine ce se întâmplă cu cei care au semnat, după ce au semnat. După un timp, unii renunţă. Renunţă în urma unor procese de conştiinţă chinuitoare, fiind învinşi de propriile frici, dar şi de fricile familiei, fiind învinşi de ei înşişi. Doar pentru câteva secunde au fost eroi, după care au redevenit ceea ce au fost dintotdeauna: nişte laşi, revenind peste câteva zile la Paul Goma, noaptea, pe furiş, pentru a-l ruga să-i şteargă din listă. Romanul nu relatează numai povestea unor eroi, dar şi a unor laşi, când oamenii au realizat ce au făcut şi s-au îngrozit. S-au îngrozit de consecinţele gestului lor şi au dat înapoi.

„Nebărbieriţi, cu pleoapele umflate, cu ochi injectaţi”, aceştia, peste câteva zile, îl caută pe Paul Goma pentru a-l ruga să-I taie din listă. Din galeria răzgânditorilor (dacă e să inventez şi eu un cuvânt în spiritul lui Paul Goma), din care mai face parte şi Ion Negoiţescu (până la urmă, şi el şi-a retras semnătura), se distinge de departe un oarecare Rusu, care, şi el, îl caută tulburat la telefon pe Paul Goma, care înţelege „din glasul lui că ceva nu era în regulă”. Vrea şi el să fie scos de pe listă, dar nu pur şi simplu să fie şters cu pixul, ci semnătura „s-o decupeze cu foarfeca”. Altfel, soţia şi cumnata nu-l vor crede. Trebuie să le demonstreze că s-a retras din lista lui Goma, iar cea mai bună probă ar fi chiar peticul de hârtie cu semnătura sa. Şi Paul Goma îi satisface dorinţa, şi-i decupează semnătura din listă.

În timpul celor câteva zile care s-au scurs după ce tovarăşul Rusu s-a solidarizat cu Paul Goma acesta a dus un adevărat război cu sine însuşi, un război total, din care, în cele din urmă, a ieşit învins. Frica de securitate, frica de consecinţe îl nimiciseră şi îl anulaseră ca individ, transformându-l într-un laş şi într-o lichea.

În cazul multor oameni, aceste frici au născut balauri, balauri de care nu au putut scăpa decât după ce s-au retras din listă. Iar unii au sfârşit prin a deveni ei înşişi nişte balauri.

Pentru a-şi păstra intactă poziţia socială, pentru a-şi păstra funcţiile şi privilegiile, unii dintre colegii, cunoscuţii sau prietenii lui Paul Goma rup orice legătură cu el, iar cei din Uniunea Scriitorilor îl exclud din rândurile breslei. Cu toate acestea, personajul-narator Paul Goma nu se prezintă ca un fel de Făt-Frumos. Nu îi este frică să-şi scoată la iveală îndoielile, temerile, fricile sau obsesiile sale. Îşi pune oglinda în faţa ochilor nu numai în clipele de eroism, dar şi în momente de slăbiciune şi nesiguranţă.

Goma are o încredere totală în literatură. El îndură cele mai inimaginabile torturi, în numele unui viitor roman în care vrea să descrie toate suferinţele pe care le-a trăit şi pe torţionarii care l-au umilit.