AMINTIRI DIN COPILARIE (V)

SE ȘTIE CĂ oralitatea este o trăsătură a literaturii realiste, respectiv și a stilului lui Ion Creangă din „Amintiri din copilărie”, așa cum ne-a spus și criticul literar Constantin Șchiopu, care a precizat că aceasta se manifestă prin: dialog, exclamații, interogații, expresii onomatopeice, blesteme, autoadresări, adresări directe,  diminutive, proverbe și zicători, expresii populare, regionalisme, formule specifice de povestit, gen, vorba ceea.

Dar haideți să vedem care este funcția și rolul  oralității în  opera lui Ion Creangă „Amintiri din copilărie”.

Rolul și funcția oralității e de-a transforma un enunț sec care ți-ar trece pe lângă urechi în unul plastic, expresiv, percutant, convingător, vibrant, tulburător, răscolitor, interesant, captivant, pe care să vrei cu orice preț să-l asculți sau să-l citești.

Cu ajutorul oralității, Creangă include nu doar un sens într-o propoziție, ci și o emoție.

Haideți să luăm chiar prima frază, care sună așa: „Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre, pe când începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă rădica băiețaș  la casa părinților mei, în satul Humulești…”

Oare chiar credeți că această frază nu ar fi putut fi concepută și fără exclamația –drăgăliță-doamne? Putea, îmi veți răspunde. Sigur că putea. Iar eu vă voi spune chiar și mai mult, fără această exclamație sensul ar fi rămas același, dar ar fi dispărut ceva din nostalgia pe care o evocă Ion Creangă. Fără această exclamație emoția nu ar mai fost la fel de puternică. Această emoție intensifică sentimentul de regret după timpurile apuse și în același timp de bucurie pentru că scriitorul își amintește de acele vremuri.

”Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă sunt pline de exclamații. Sigur că autorul s-ar fi putut lipsi de ele, fără ca mesajul să aibă de suferit, dar ar fi dispărut emoția.

Haideți să ne uităm la această propoziție unde autorul folosește o exclamație : „ Și părintele Ioan de sub deal, doamne, ce om vrednic și cu bunătate mai era.”

Așa e la Creangă. Dar haideți să facem o operație și să eliminăm exclamația – Doamne: : „ Și părintele Ioan de sub deal,  ce om vrednic și cu bunătate mai era.”

Am eliminat-o și acum spuneți-mi și dumneavoastră, mesajul oare are de suferit? Nicidecum, îmi veți spune și eu o să vă dau dreptate. Într-adevăr, sensul se păstrează intact, dar dispare emoția. Fără această exclamație dispare și admirația autorului față de părintele Ioan. Or, pentru Ion Creangă nu numai sensul e important, dar și să ambaleze acest sens într-o emoție puternică.

Pentru Ion Creangă este foarte important nu doar sensul, ci și emoția, așa cum am mai spus.

Atunci când el schițează portretele personajelor sale, enumeră mai multe trăsături morale sau fizice de-ale acestora și niciodată nu se rezumă doar la una singură, cu toate că ar fi putut-o face, fiindcă celelalte trăsături nu adaugă mai mult sens și nu ne furnizează mai multă informație, ci mai multă emoție.

Să revenim la propoziția pe care am  analizat-o deja: : „ Și părintele Ioan de sub deal, doamne, ce om vrednic și cu bunătate mai era.”

Acesta e primul portret pe care i-l face Creangă acestui preot, după care , pe parcursul romanului, o să-i mai facă și altele. Dar să rămânem un pic la acest portret și să vă întreb: oare dacă Ion Creangă ar fi menționat o singură trăsătură de-a părintelui Ioan, portretul lui ar fi fost mai sărac? Știu ce mi-ați răspunde. Că nu ar fi fost. Și eu iar o să vă dau dreptate.

 „ Și părintele Ioan de sub deal, doamne, ce om vrednic mai era.”

Vedeți vreo diferență în ceea ce privește mesajul față de propoziția lui Creangă?

„ Și părintele Ioan de sub deal, doamne, ce om vrednic și cu bunătate mai era.”

Nu e, nu-i așa?

Dar acum:

: „ Și părintele Ioan de sub deal, doamne, ce om cu bunătate mai era.”

Nici acum. Și totuși ceva se pierde. Dispare emoția.  Nu s-ar fi schimbat mai nimic, doar că  acest portret nu ne-ar mai fi emoționat la fel de mult. Or, scriitorul anume asta urmărește și asta își dorește: să ne emoționeze. Iar acest efect îl obține incluzând exclamații și dublând dau triplând numărul epitetelor.

Iată și un alt exemple:

„Între care eram și eu, un băiat prizărit(1), rușinos(2)și fricos și de umbra mea (3)”.

Sau:

„și ne aduce un scaun nou (1) și lung(2).”

Iar aceste exemple vin să întărească ceea ce am spus eu mai sus.

Pe lângă exclamații, autorul are o predilecție aparte și pentru interjecții sau expresii populare, de care, de asemenea, s-ar fi putut lipsi, căci și fără ele sensul se păstrează, dar nu s-ar mai fi păstrat bogăția sentimentală din spatele lor.

Să luăm ca exemplu acest fragment (în care Nică se gândește cum să fugă din școală unde urma să fie pedepsit crunt, cu biciul), unde apare o exclamație (EI), o expresie populară (ACU-I ACU) și o interjecție (MĂI),:

”Ei, ei! acu-i acu! Ce-i de făcut, măi Nică?”

Oare credeți că fără ele s-ar fi pierdut ceva din sens? Haideți să vedem ce se va întâmpla cu sensul mesajului dacă le eliminăm: Ce-i de făcut, Nică?

Fiți de acord că sensul rămâne. Dar ceva totuși se pierde. Nu ne mai este transmisă îngrijorarea pe care o trăia Nică și care era redată cu ajutorul interjecției. Nu mai simțim nici încordarea interioară a lui Nică și nici toată neliniștea care-l bântuia la gândul că va fi bătut fără milă cu Sfântul Niculae. Fără aceste exclamații, interjecții și expresii populare fraza nu mai e percutantă, nu mai e explozivă și este de-o sărăcie sentimentală crasă.

Să coborâm câteva propoziții mai jos și peste ce dăm? Peste un pasaj în care Nică începe să fie disperat la gândul că va fi bătut strașnic cu biciul, dar faptul că începe să-și piardă speranța că se va salva autorul nu ni-l transmite printr-o propoziție uzuală, obișnuită pe care o spun toți- încep să-mi pierd calmul/ încep să fiu deznădăjduit - ci printr-o expresie frazeologică: Îi crăpa măseaua în gură. O expresie frazeologică ce are darul să ne redea starea interioară mistuitoare pe care o simte Nică în clipa când dușmanul său, Nic-a lui Costache, îi numără greșelile și nimeni  nu apare ca să poată fugi din școală. Această expresie  este plastică și expresivă și are capacitatea de-a reda toată gama de gânduri care-i colcăie în cap unui băiat care nu ar vrea să fie bătut cu biciul pentru niște greșeli reale sau închipuite la gramatică.

De multe ori, autorul preferă să nu ne spună direct, fățiș, pe față ce sentimente trăiește personajul său, ci indirect, printr-o exclamație, interjecție, prin expresii onomatopeice sau expresii frazeologice.

Să vă mai dau un exemplu, după ce a fugit de la școală, și părintele Ioan vine acasă ca să-l convingă să revină la școală, îl aude pe acesta zicând că are o singură fată și-o vedea el pe cine își va alege de ginere, și simte o mare bucurie la auzul acestor vorbe, dar această bucurie care-l cuprinde pe Nică, autorul ne-o redă prin exclamații:

„Hei, hei, când aud eu de popă și de Smărăndița popii…”

De multe ori, Ion Creangă procedează contrar cum ne învață la școală să scriem o compunere. Or, la școală ne învață să nu repetăm același cuvânt. Iar  Creangă tocmai asta face în multe locuri. Imitând vorbirea orală.

„Și, care săpau cu cazmalele, care cărau cu tărăboanțele, care cu căruțele, care cu covățile, în sfârșit, lucrau oamenii cu tragere de inimă.”

Creangă repetă aici pronumele care de patru ori, sugerându-ne bucuria oamenilor de-a face un lucru folositor tuturor. E o repetiție care, și ea, intensifică emoția.

P.S. În opera sa mai apar și alte interjecții, ca hârști, zup și zvâr,

Proverbe și zicători:

Decât codaș în oraș

Mai bine în satul tău fruntaș.

Adresări:

Nu mă lăsa, vezi bine, cugete.

Diminutive:

Davidică.

Sau expresii frazeologice sau populare:

Am mâncat papară

și

că-s plin de noroc ca broasca de păr.