AMINTIRI DIN COPILARIE (3)

Ceea ce vom spune azi despre romanul lui Ion Creangă „Amintiri din copilărie”, e că, în general, textul lui Ion Creangă se deapănă sub steaua  raportului lui Nică cu școala. Tot ce se întâmplă aici are legătură într-un fel sau altul cu școala, începând cu prima pagină. Textul lui Creangă s-ar mai fi putut numi și școlile mele. Nică trece prin nenumărate școli. Unele, ca cea din satul său se închide, după ce a rămas fără profesor,  după ce dascălul Vasile a fost prins cu arcanul și dus la oaste, iar din altele, cum e cea din Broșteni, este alungat după ce s-a umplut de râie de la caprele Irinucăi; iar de la școala profesorului Duhu vrea să plece el singur, după ce acesta l-a bătut la un moment dat, pe când  școala de catiheți din Folticeni unde atât de mult a vrut să ajungă se desființează și e nevoit să meargă să învețe la o școală din Iași. Povestea ( sau firul narativ) din „Amintiri din copilărie” se învârte în jurul școlilor pe care le frecventează Nică, ai profesorilor pe care-i are și ai colegilor în mijlocul cărora trăiește. Celelalte aventuri ale sale se consumă fie până să meargă la școală, fie în momentele când a plecat de la o școală și încă n-a intrat în alta. Fiecare profesor are o individualitate a sa și e foarte diferit de toți ceilalți. Fiecare dintre ei este o personalitate în satele sau târgurile în care activează, iar oamenii din jur nutresc față de ei un respect aparte, iar uneori chiar și o admirație fără margini, așa cum o are și bunicul lui Nică, David Creangă din Pipirig, față de profesorul Alecu Baloș, care i-a învățat carte pe copiii săi. În lipsa dascălului Vasile se desființează și școala din Humulești, pentru că nu vor mai reuși să găsească un profesor la fel de bun. Profesorul din Broșteni se poartă cu elevii săi ca un ofițer cu soldații săi, îi impune pe toți să se tundă chilug. Mai mult nu ni se spune despre atmosfera din școală, dar presupunem că e una milităroasă. Popa Duhu este un profesor cu un simț ascuțit al dreptății, dar care poartă și anumite războaie cu unii părinți ai copiilor, mai ales cu acei care sunt preoți, iar plecând de aici vom afla despre neînțelegerile care existau între preoți și călugării din acea zonă și din acea epocă. Sunt însă și unii profesori - mai ales la școala de catiheți din Folticeni care dau pe la școală mai rar decât elevii. După profesori, cea mai numeroasă categorie de personaje o reprezintă elevii, colegii lui Nică, dar despre aceștia o să vorbim data viitoare.

Așadar, cea care vrea să-și dea copilul la toate aceste școli este mama lui Nică, Smaranda Creangă, pe care scriitorul o va iubi foarte mult, nu întâmplător atunci când va deveni scriitor își va lua numele ei renunțând la numele tatălui său. Anume mama sa va insista pe lângă tatăl său, ca să-l trimită pe Nică la toate aceste școli.

Ceea ce m-a impresionat foarte tare e că unii oamenii simpli de la țară aveau o fascinație atât de mare și atât de vie față de școli și față de carte.

Bunicul lui Nică, David Creangă, știe carte și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru asta. El recunoaște că faptul că știe să citească i-a schimbat viața: „Eu să nu fi știut a citi, de mult aș fi înnebunit, la câte am avut pe capul meu…” Apoi tot el ne va mai spune un pic mai încolo: „din cărți culegi foarte multă înțelepciune și, la drept vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare.”

Iar dragostea lui David Creangă față de cărți și față de ideea de-a învăța și a merge la școală o împărtășește și scriitorul, nu întâmplător primul om pe care-l evocă în „Amintiri din copilărie” este părintele Ioan, cel care va întemeia prima școală în Humulești.

Astea fiind zise, haideți să mergem mai departe.

Un alt lucru despre care vreau să vă vorbesc azi este despre felul cum își construiește scriitorul Ion Creangă personajele sale. Uneori, folosindu-se doar de un singur detaliu, numit de criticii literari detaliu revelator și să vă dau un exemplu: atunci când școala din Humulești va rămâne fără profesor, cel care se va porni să-i caute un înlocuitor va fi, firește, părintele Ioan, întemeietorul școlii. El se va agita, umblând neobosit prin tot satul, dar și prin satele din jur, ca să găsească un alt profesor pentru copiii din satul său. Dar tot acest proces nu este redat prin multă vorbărie, ci printr-un singur detaliu: umbla să găsească un alt profesor cu pletele în vânt. Prin acest detaliu fizic ne redă toate stările sale interioare. E un detaliu semnificativ care nu numai că ne spune că părintele Ioan se afla mereu pe drumuri în căutarea unui profesor, dar și că-l durea sufletul de soarta școlii pe care o înființase. Ba chiar și mai mult decât atât, că e un om deosebit.

Iată care sunt și alte modalități de zugrăvire a personajelor.

Faptele unui om - acțiunile pe care le face – vorbesc despre cine est acest om. Autorul-narator ne spune că părintele Ioan este un om vrednic și cu bunătate, dar noi am putea să nu-l credem, atunci însă când ne înfățișează faptele sale, că ar fi sădit pomi în țintirim sau ar fi construit un sediu pentru școală, acestea sunt mai convingătoare decât orice vorbe.

Despre același părinte Ioan noi aflăm că este un om cu un ascuțit simț al dreptății nu din vorbele cuiva, ci din faptele sale: primul elev pe care-l va pedepsi cu lovituri de bici fiind chiar fiica sa.

Personajul-narator Nică  se descrie pe sine că i-ar fi frică până și de umbra sa, după care lasă faptele să vorbească, și-l vedem fugind de la școală de frica de-a nu fi biciuit de un coleg mai-mare pentru că ar fi comis unele greșeli la lectura unui text. Acțiunea – faptele -  întărind și făcând verosimil portretul pe care și l-a făcut.

Despre faptul că David Creangă ar fi un om curajos și isteț nu ne spune un alt personaj, sau autorul-narator, ci faptele lui David Creangă, care atunci când află că sora sa mai mică a fost uitată acasă într-o albiuță, sare pe un cal și merge s-o salveze și asta în timp ce satul era împânzit de turci.

Uneori însă pe celelalte personaje le vedem prin ochii lui Nică. Adică prin ochii unui alt personaj. Anume de la el aflăm că bunica sa este miloasă din cale-afară. Era atât de miloasă că atunci când se ducea la țintirim, „bocea toți morții din țintirim, fie rudă, fie străin, fără deosebire.”

Ceea ce aș vrea să vă mai spun azi e că în „Amintiri din copilărie” nu este înfățișată doar istora lui Nică, ci se strecoară printre rânduri și marea istorie din secolul XIX care s-a întâmplat cu poporul român și aflăm, între multe altele, și cum au fugit unii români din Transilvania în Moldova și s-au stabilit aici de frică de-a nu fi făcuți catolici sau cum s-au luptat grecii contra stăpânirii turcești pe teritoriul țărilor române. Dar indirect. Printre altele. Aceste amănunte fiind intercalate în poveștile de viață ale membrilor familiei lui Nică.

Să vă dau și un exemplu de poezie din „Amintiri”: „unde se auzea răsunând glasul unui pârâiaș ce venea ca și noi din deal la vale”.

 Și un exemplu de umor

Preotul Ioan din Humulești îi va pune nume biciului cu care vor pedepsiți elevi Sfântul Nicolae, după hramul bisericii din Humulești. Dacă ar fi făcut-o un sătean oarecare ar fi fost blasfemie, dar treaba asta fiind făcută chiar de preotul care slujește la biserica omonimă, este umor.

Dar despre umor vom vorbi data viitoare.