AMINTIRI DIN COPILĂRIE (2)

Vă voi vorbi și azi despre nuvela, eu i-aș spune totuși romanul „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, care este nu doar o evocare a copilăriei și adolescenței sale, ci și o evocare a unor vremuri apuse, a unor oameni care au fost, a unor lumi dispărute. Există, firește, foarte multă nostalgie în acest text. Nostalgie, păreri de rău, dor, tristețe, melancolie mai cu seamă după fel de fel de întâmplări pe care Ion le trăiește în Humulești. Iar această nostalgie se intensifică de fiecare dată când scriitorul descrie figura mamei. Dragostea copilului din nuvelă o moștenește și scriitorul care scrie despre toate aceste lucruri, la mult timp după ce au avut loc. Aș putea spune chiar că dragostea scriitorului (în pragul bătrâneții, la momentul când scrie nuvela) față de mama sa e de două ori mai mare. Mama este stăpâna acestui univers. Ea este prezentată ca având puteri miraculoase. Poate să îndepărteze norii aducători de grindină în altă parte, înfigând toporul în pământ. Poate să readucă soarele pe cer, la fel ca o zeiță. Mama este o figură mitologică și este protectoarea copilului Nică. Este o întruchipare a înțelepciunii și a bunătății, spre deosebire de vecinii lor, care sunt fie zgârciți ca mătușa Mărioara, fie doar își bat joc de oameni ca cizmarul Chiorpec. Mama îi va ierta toate năzbâtiile pe care le face, dintr-o mare dragoste pe care i-o purta. Această dragoste uriașă o și face să insiste atâta ca să-l trimită la învățătură. Cu toate că știa prea bine că a merge la învățătură înseamnă să-l vadă tot mai rar și, până  la urmă, să-l rupă de lângă ea. Tatăl este descris cu multă duioșie, dar mama cu o dragoste nețărmurită.

Satul Humulești este înfățișat ca un tărâm mitic, fiind prezentat ca un fel de centru al lumii, mai ales pentru copilul Ion, care va fi suferi foarte tare când va fi trimis la învățătură în satele sau târgurile din jur- în Broșteni sau la Folticeni, pentru că asta echivala pentru el cu izgonirea din paradis.

Aventurile copilului Ionică sunt foarte savuroase și pitorești: la furat cireșe, războiul lui cu pupăza și încercarea de a o vinde la târg, la scăldat și multe altele nu ne arată nimic altceva decât cât de frumoasă copilărie a avut.

Frumoase și splendide sunt și aventurile pe care le va avea la școala de catiheți din Folticeni, împreună cu  vărul Ion Mogorogea, cu Nică Oșlobanu sau cu Zaharia lui Gâtlan, iar pe cei din urmă îi va zugrăvi în niște culori foarte vii și cu foarte multă căldură și simpatie.

La gazda din Folticeni unde se va opri va trăi cu ei și un moșneag fără casă- nea Bodrângă, care cântă ca nimeni altul la vioară și ei sunt atât de încântați de cum cântă acesta încât îl vor lua cu ei chiar și la crâșmă, ca să le cânte acolo.

Simțim fascinația scriitorului față de moș Bodrângă care le cântă în fiecare seară și le spune povești înainte să doarmă.

Aventurile pe care le tăiește Ion împreună cu prietenii săi pot concura lejer cu aventurile picarești ale personajelor lui Rabelais sau ale lui Schiller.

Pe lângă nostalgice, vom mai descoperi în romanul lui Ion Creangă și o critică fără menajamente și foarte dură a sistemului de învățământ de la începutul și mijlocul secolului XIX. Sunt criticate manualele, sunt criticați profesorii care veneau la ore mai rar decât elevii, și elevii care își cumpărau atestatele și nu prea aveau nevoie de cunoștințe. Nică Oșlobanu nu reușește nicidecum să învețe niște noțiuni elementare din gramatică și asta nu doar fiindcă el este incapabil să le învețe, ci și fiindcă manualele de gramatică sunt scrise într-o limbă confuză și alamabicată.  Scriitorul face o mare diferență și între preoți. Despre  părintele Ioan care va înființa o școală pe lângă biserica din Humulești- va vorbi cu afecțiune – dar pe părintele Oșlobanu, pus doar pe agonisit averi, va vorbi foarte critic.

Critica socială și nostalgia se întâlnesc în romanul lui Ion Creangă și cu ajutorul lor scriitorul reconstituie o întreagă epocă și o lume demult apusă.